http://www.nybooks.com/daily/2015/04/24/epic-armenian-genocide/
Acest articol m-a convins să o citesc și pot spune că este una din cărțile de referință despre planul turc de "curățare" a țării și exterminare a armenilor, scrisă excepțional în urma unei documentări minuțioase.
Pe lângă faptul că autorul respectă adevărurile istorice ale asediului de pe Musa Dagh, acesta încearcă să le îmbrace într-o poveste despre oameni, despre felul lor de a fi și modul în care reacționează în situații extreme, despre tipologia armeană și statutul lor de popor "tolerat" în Imperiul Otoman.
Genocidul armean, pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de azi, îl prefigurează pe cel evreiesc, cu doar 20 de ani înainte sa, și a fost probabil o sursă bună de inspirație pentru acesta, deoarece metodele utilizate sunt foarte asemănătoare.
Este ironic faptul că în carte apar următoarele cuvinte, rostite de un optimist incurabil, din câte se pare:
"În orice caz cu persecuțiile, atrocitățile, masacrele s-a sfârșit o dată pentru totdeauna. Lumea progresistă n-ar mai tolera asemenea lucruri. Iar guvernul turc se află sub directa supraveghere a aliaților săi."
Sunt convinsă că au existat atunci (și încă mai există) persoane care au gândit chiar așa, care amețite de iluzia progresului uman au considerat că astfel de noi minime pe graficul istoriei nu mai sunt posibile.
"Lumea progresistă" a tolerat însă cu mare indulgență masacrele iar aliații guvernului turc (Germania, de exemplu) erau prea ocupați să-și salveze singuri pielea în timpul războiului (tocmai de aceea a fost ales acest prilej) ca să se mai gândească și la acea populație obscură care urma să dispară.
Încercări foarte timide au fost făcute pentru a îmbunătăți situația însă prin metode mai mult neoficiale, de exemplu prin intervențiile unor preoți creștini care au dorit să însoțească și să ajute convoaiele de deportați.
"(...) Există astăzi două Europe. Germanii au mai multă nevoie de guvernul turc decât are acesta nevoie de ei. Iar ceilalți nu pot să ne ajute."
"Ceilalți" de bună seamă că au ridicat glasul împotriva a ceea ce auzea că se întamplă, însă întrebarea care merită a fi pusă este: dacă ar fi fost aliați ai Imperiului Otoman ar mai mai fi ridicat aceste glasuri? Cel mai probabil, nu.
Cartea este interesantă din mai multe puncte de vedere. Este desigur cel politic, cel istoric și cel umanitar.
Însă mai sunt și alte direcții. Sunt ilustrate în detaliu pregătirile pentru asediu în urma hotărîrii oamenilor de a se refugia pe Musa Dagh și de a riposta, etapele asediului împreună cu toată organizarea societății nou formate pe munte, momentele de disperare, de bucurie, de speranță, de revoltă împotriva conducătorilor, capacitatea acestora de anticipa anumite mișcări naturale și automate ale masei de oameni în urma presiunii.
Iar finalul este unul atipic și spectaculos din perspectivă psihologică.
Este o carte despre care cu ușurință și cu mult folos s-ar putea face un film.
Ceea ce s-a și început la un moment dat, însă sub presiune această idee nu a mai fost dezvoltată (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/The_Forty_Days_of_Musa_Dagh#Objections_and_obstructions_of_film_adaptations)
