"Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh" de Franz Werfel

Un articol excelent despre această carte găsiți aici:
http://www.nybooks.com/daily/2015/04/24/epic-armenian-genocide/

Acest articol m-a convins să o citesc și pot spune că este una din cărțile de referință despre planul turc de "curățare" a țării și exterminare a armenilor, scrisă excepțional în urma unei documentări minuțioase.
Pe lângă faptul că autorul respectă adevărurile istorice ale asediului de pe Musa Dagh, acesta încearcă să le îmbrace într-o poveste despre oameni, despre felul lor de a fi și modul în care reacționează în situații extreme, despre tipologia armeană și statutul lor de popor "tolerat" în Imperiul Otoman.

 

Acțiunea se petrece în timpul Primului Război Mondial, când turcii profită de acest prilej pentru a duce campania de exterminare a populației armene, care era considerată vinovată de subminarea tradiției musulmane, armenii fiind creștini și sursa intrării influenței nocive occidentale în Imperiu.
Genocidul armean, pe care Turcia nu îl recunoaște nici în ziua de azi, îl prefigurează pe cel evreiesc, cu doar 20 de ani înainte sa, și a fost probabil o sursă bună de inspirație pentru acesta, deoarece metodele utilizate sunt foarte asemănătoare.
Este ironic faptul că în carte apar următoarele cuvinte, rostite de un optimist incurabil, din câte se pare:

"În orice caz cu persecuțiile, atrocitățile, masacrele s-a sfârșit o dată pentru totdeauna. Lumea progresistă n-ar mai tolera asemenea lucruri. Iar guvernul turc se află sub directa supraveghere a aliaților săi."

Sunt convinsă că au existat atunci (și încă mai există) persoane care au gândit chiar așa, care amețite de iluzia progresului uman au considerat că astfel de noi minime pe graficul istoriei nu mai sunt posibile.
"Lumea progresistă" a tolerat însă cu mare indulgență masacrele iar aliații guvernului turc (Germania, de exemplu) erau prea ocupați să-și salveze singuri pielea în timpul războiului (tocmai de aceea a fost ales acest prilej) ca să se mai gândească și la acea populație obscură care urma să dispară.
Încercări foarte timide au fost făcute pentru a îmbunătăți situația însă prin metode mai mult neoficiale, de exemplu prin intervențiile unor preoți creștini care au dorit să însoțească și să ajute convoaiele de deportați.

"(...) Există astăzi două Europe. Germanii au mai multă nevoie de guvernul turc decât are acesta nevoie de ei. Iar ceilalți nu pot să ne ajute."

"Ceilalți" de bună seamă că au ridicat glasul împotriva a ceea ce auzea că se întamplă, însă întrebarea care merită a fi pusă este: dacă ar fi fost aliați ai Imperiului Otoman ar mai mai fi ridicat aceste glasuri? Cel mai probabil, nu.

Cartea este interesantă din mai multe puncte de vedere. Este desigur cel politic, cel istoric și cel umanitar.
Însă mai sunt și alte direcții. Sunt ilustrate în detaliu pregătirile pentru asediu în urma hotărîrii oamenilor de a se refugia pe Musa Dagh și de a riposta, etapele asediului împreună cu toată organizarea societății nou formate pe munte, momentele de disperare, de bucurie, de speranță, de revoltă împotriva conducătorilor, capacitatea acestora de anticipa anumite mișcări naturale și automate ale masei de oameni în urma presiunii.
Iar finalul este unul atipic și spectaculos din perspectivă psihologică.

Este o carte despre care cu ușurință și cu mult folos s-ar putea face un film.
Ceea ce s-a și început la un moment dat, însă sub presiune această idee nu a mai fost dezvoltată (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/The_Forty_Days_of_Musa_Dagh#Objections_and_obstructions_of_film_adaptations)

"Gherla" de Paul Goma

    După ce am citit pe nerăsuflate primele o sută de pagini, mi-am dat seama că voi reciti cu siguranţă această carte. Şi nu pentru scenele groteşti pe care ne aşteptăm cu toţii să le găsim într-o carte care descrie viaţa (sau mai degrabă supravieţuirea) în Penitenciarul de la Gherla în anii comunismului, ci pentru incredibila acurateţe cu care sunt notate psihologia omului, a maselor de oameni şi a românilor ca şi naţiune.

    Nu am extras din această "experienţă" (pot să numesc aşa lecturarea acestei cărţi) neapărat "indivizii defecţi sufleteşte", "bătăile şi suferinţele" pe care ei le aplică, aşa cum fac în "recenziile" lor cei mai mulţi oameni, deşi toate acestea sunt într-adevăr prezente şi nu sunt în nici un caz de neglijat; acestea sunt însă cadrul în care uneori adevăratele comori ale sufletului ies la iveală, aici este sita fină prin care se separă oamenii.
    În condiţii de extrem se poate observa până unde se poate ajunge şi în rău, dar şi în bine, realitatea mecanismelor psihologice omeneşti te loveşte dincolo de categorisirile şi explicaţiile teoretice pe care ţi le poate da un academician legat de comportamentele umane: este o realitate dură, dar simţi în ea gustul adevărului; te doare, dar te eliberează. Îţi dai seama că toţi le avem în noi, latent sau chiar manifestate, iar puse în condiţii potrivite ar putea lua forme din cele mai bizare.

   Ar fi multe de spus... Sunt paragrafe sau pagini pe care ai putea discuta ore în şir. Singurul lucru pe care-l putem face este să mulţumim acestor oameni care au reuşit să treacă prin asta că au povestit şi că, datorită bogăţiei lor sufleteşti, au sintetizat în aşa fel aceste întamplări nefericite încât putem trage şi noi foloase de pe urma lor.

Aruncă o privire înăuntru !

Număr de pagini: 237

"Punct contrapunct" de Aldous Huxley

    "Punct contrapunct" nu are un fir epic bine conturat, însă alcătuieşte un ansamblu de evenimente şi de tipuri de oameni din diverse zone ale societăţii englezeşti pe care le putem chiar clasifica şi astfel extrage anumite arhetipuri.
   Aldous Huxley scoate în evidenţă, de exemplu,  tipul omului strict intelectual, care nu are capacitatea de a empatiza, de a se indentifica emoţional cu ceilalţi şi nici măcar cu propria familie, deci care nu poate înţelege cu adevărat stările celorlalţi.
    "- Eşti ca o maimuţă aparţinând laturii supraomeneşti a umanităţii. Eşti aproape uman, ca aceşti sărmani cimpanzei. Singura diferenţă este că cimpanzeii încearcă să-şi înalţe gândurile, sentimentele şi instinctele, iar tu încerci să te cobori până la sentimente, folosindu-te de intelectul tău. Eşti aproape uman. Te afli chiar la limită, sărmane Phil."
    Apoi ne descrie scene de sentimentalism dus la extrem, de către persoane care nu pot trăi pentru altceva în afară de emoţii. Ceea ce se poate înţelege din asta este importanţa echilibrului care trebuie să existe între emoţii şi intelect.
   Tabloul societăţii, cu eternele sale false politeţuri, cu discuţii mai mult sau mai puţin de substanţă, cu interese de rang sau avere, ne apare, cu mici diferenţe de înveliş, ca şi cel din ziua de azi şi dintotdeauna.

Aruncă o privire înăuntru !

Număr de pagini: 531

"Leviathan" de Julien Green

 
 "Leviathan", o carte plină, atât de plină încât o poţi simţi adeseori sufocantă. Atmosfera este copleşitoare, sentimentul neîncetat că nici un personaj nu are de ales, totul se petrece pentru că astfel trebuie să se petreacă.
    Acest motiv strivitor al destinului care nu lasă voinţele personajelor nici măcar sa prindă contur şi să se afirme revine mereu în romanele lui Julien Green. Învălmăşeala de sentimente şi senzaţii lasă foarte puţin loc gândirii clare şi iată că aşa-zisul liber arbitru ajunge rareori să fie exercitat.
    "I se părea că dacă ar fi fost prins ar fi  ispăşit crima altuia. Era ca şi cum şi-ar fi comis nelegiuirea într-o criză de somnambulism...Din această cauză nu simţea nici o remuşcare... Poate fi sufletul tras la răspundere pentru ceea ce făptuieşte braţul, pentru ceea ce rosteşte gura? De ce n-ar exista şi momente când se produce un divorţ între actele omului şi voinţa sa? Poate că uneori slujim unor forţe necunoscute nouă, care profită de faptul că suntem orbiţi de furie şi ni se substituie şi ne dictează gândurile."

    Cartea a fost tentantă pentru mine datorită analizei psihologice care se poate face asupra ei şi pentru că scoate în evidenţă cursul vieţii aşa cum ne e teamă să recunoaştem că este.

Număr de pagini: 277

"Foamea" de Knut Hamsun

    Knut Hamsun, scriitor de origine norvegiană, debutează cu romanul "Foamea", în mare măsură autobiografic: aceste pagini sunt descrierea vieţii pe care autorul a fost nevoit s-o ducă o perioadă de timp în oraşul Oslo.
    Această carte este plină de fine observaţii ale proceselor care au loc în psihicul unui om frământat de lipsa de mâncare.

    Tânărul care-şi spune povestea se zbate între dorinţa de a lucra, de a scrie articole pentru a-şi câştiga existenţa sau pur şi simplu pentru a transmite ideile sale, şi incapacitatea de a se concentra, de a fi consecvent în direcţiile pe care hotărăşte să le urmeze. Momentele de claritate, în care este capabil să facă observaţii foarte exacte, se succed cu perioadele în care rămâne prins de o idee fixă, de sub vraja căreia nu mai poate scăpa.
    "Mă ridic pe jumătate şi îmi privesc picioarele; în momentul acela trăiesc o senzaţie ciudată şi fantastică, pe care nu am mai avut-o nicicând. Era ca o tresărire uşoară, neobişnuită ce-mi trecea prin nervi, ca şi cum aceştia ar fi fost străbătuţi de nişte dâre de lumină. Aruncându-mi privirile asupra ghetelor, mi s-a părut că revăd o veche cunoştinţă, sau că regăsesc o parte desprinsă din mine însumi. Acest sentiment de recunoaştere îmi face simţurile să vibreze, mă podidesc lacrimile şi percep ghetele ca murmurul uşor al unei muzici ce urcă spre mine. (...) Ca şi când nu mi-aş fi văzut ghetele până atunci, încep să le studiez exteriorul, mimica lor atunci cand mişc piciorul, forma şi căputa roasă şi descopăr că cutele şi cusăturile albite le dau o expresie, le conferă o fizionomie. Aceste ghete preluaseră ceva din propria mea fiinţă, mi se părea că ele acţionau ca o răsuflare asupra eului meu, că erau ca o parte vie din mine însumi..."

    Fiind conştient de situaţia sa, de hainele vechi pe care le poartă şi de faptul că oamenii îl judecă după asta, încearcă fără să-şi dea seama, să se comporte ca şi un om de situaţie bună, face acte de caritate deşi pentru asta e nevoie să-şi amaneteze hainele.
    "Omul a luat banii şi a început să mă cerceteze cu privirea. La ce se holba oare? Aveam impresia că îşi concentrează mai cu seamă asupra genunchilor pantalonilor mei şi această obrăznicie m-a scos din sărite. Credea oare, mizerabilul, că eram aşa sărac cum păream? (...) Ce-i păsa unui om atât de străin dacă îi făceam cinste cu banii pentru o masă, într-o zi atât de însorită?"


    Cartea este plină de succesiuni de momente de entuziasm şi de disperare ale tânărului, de scene tragi-comice la care nu poţi să nu zâmbeşti, deşi este vorba de un subiect aşa de delicat precum viaţa la limită a cuiva. Însă totul este bine scris, astfel încât poţi identifica în monologul interior al protagonistului modele psihologice bine-cunoscute, care funcţionează de minune în mintea fiecăruia dintre noi, chiar dacă noi nu avem nici o legătură cu foamea adevărată, cea de după 2-3 zile întregi de lipsuri.


Aruncă o privire înăuntru !

Număr de pagini: 253